Ştiu de părinţi care îşi lasă copiii liberi. Liberi de orice constrângeri. Nu văd nimic sănătos în a permite lighioanei să se manifeste oricum în orice împrejurare. Dacă, în numele unei iubiri necondiţionate, faci asta, mă tem că eşti pe o cale greşită. În această lume există norme sociale care (ne) reglează conduita şi atitudinea. Dacă vrei să trăiască într-un templu sau într-un schit, chiar şi acolo, va trebui să se conformeze normelor. Existenţa lor frustrează dorinţe şi nevoi personale. Bătaia nu cred că e ruptă din Rai, cum se zice, însă frustrarea (în sensul creşterii toleranţei) cu siguranţă este.
Ca să-ţi ofer un exemplu trivial, de aceea, nu-ţi permiţi să-ţi dai chiloţeii jos în parcul public şi să te eliberezi de presiunea din vezică. La fel, dar la un nivel mai rafinat, te vei mobiliza pentru a-ţi finaliza un proiect în ciuda dificultăţilor. Nu cedezi la primul obstacol la fel cum nu cedezi la primele semne de presiune în vezică. Te poţi abţine de la acea bezea sau prăjitură care te îngraşă sau îţi păstrezi calmul când cineva te ironizează.
Dacă-ţi doreşti ca lighioana să devină un adult cu o minusculă toleranţă la frustrare, poţi uita ideile citite aici. Poţi aplica un parentaj necondiţionat si permite orice comportament fără pedepse şi recompense. Poţi miza, desigur, pe „raţiunea” lighioanei. La fel de bine poţi cere zeului adulat să te ajute. Sper că nu e cazul tău.
