Adica al meu. Eu, sunt capoasa. Asa cum ai zis tu ca sunt. Sunt si smucita, repezita, ma atasez greu, renunt repede, nu mi-e niciodata dor de casa si tind sa nu cred nimic bun spus despre mine.

M-a ajutat cumva, m-a ajutat sa nu-mi pese sau mai bine zis sa imi pese dar sa ma indarjesc, intr-un efort continuu de magar care urca dealul. Am avut multe dealuri de urcat. Noroc ca-s magarita.

Mi s-a spus de multe ori ca n-o sa le pot urca. Inca de pe cand eram o magarita cat un dop, cu puf pe urechi. Si am renuntat la multe.

Desenam blocuri de desen intregi. Mi-ai spus ca nu stiu sa desenez. Ca profesorii de desen de fapt ma mint pentru ca te stiu pe tine. Ca ai vorbit tu cu altul si ca ti-a  zis ca nu exista talent daca desenez in linii curbe. (whatever the fuck that even means)

Asa ca n-am mai desenat.

Citeam continuu si scriam poezioare sau povesti incalcite. Mi-ai rupt cartile sau mi le-ai incuiat, mi-ai citit ce-am scris si m-ai ridiculizat cu voce tare si de fata cu altii. Mi-ai repetat obsesiv ca nu exista om care sa traiasca din citit sau scris carti. Stii ceva, am aflat de curand ca exista si inca destui. Dar ca eu n-am sa fiu vreodata unul dintre ei.

Mi-ai repetat aproape zilnic ca eram cat o sticla de lapte cand m-am nascut, ca era sa mor si eu si sa moara si mama, ca sunt bolnavicioasa de mica, ca degeaba a tras cu mine, ca asa o sa raman pe veci. Ca o sa fie cam nasol de mine la maturitate, cine sa se uite la o asa sfrijita. Care probabil nici copii nu va face.

Stii ceva, s-au uitat destui. Am si ales unul si m-am maritat cu el. I-am facut si un copil. Sfirjita nu-s. Analizele mi-au iesit impecabile.

M-ai dus la un cerc de logica si tot tu m-ai retras de acolo, decizand ca n-am....logica. Ca nu gandesc suficient de mult sau de bine, ca nu-i de mine. Asa-i, nu prea am. Dar poate mai aveam daca ma mai lasai un pic.

Am decis ca voi da la primul liceu din oras, te-ai tinut de capul meu sa ma convingi ca o sa pic si n-o sa intru, pentru ca acolo se duc copii buni, care invata. Nu ca mine.

Am intrat a treia. Nu m-ai crezut.

Am aflat pe rand ca sunt lipsita de logica, lenesa, proasta, neputincioasa, ca nimic n-am sa fac in viata fara tine, ca voi muri de foame, singura si speriata si fara ajutor pentru ca nimeni n-ar ajuta pe cineva ca mine. Am aflat ca toate prietenele mele sunt curve si toti prietenii mei prosti sau golani. Am aflat ca voi muri inainte de treizeci de ani de proasta ce sunt.

Tata, am 31.

Am 31 de ani, sunt vie, am o familie, prieteni, un job si tot ce mi-ai negat prin etichetarile tale. Si un cap de berbec. Am 31 de ani si pot oricand sa traiesc singura. Si am asta infipt in capul ala de berbec la rangul de obsesie in toata regula. Ca trebuie sa pot sa ma descurc singura. Ca n-am nevoie de nimeni si nu depind de nimeni. Dar nu-ti multumesc pentru asta. Nu e nimic de multumit la asta. Pentru ca nu sunt singura. Pentru ca am in jur oameni pe care trebuie mereu sa imi amintesc ca ii am de partea, nu impotriva mea. Pentru ca-mi vin pe limba cuvinte otravite din amintirile noastre comune si dau sa le scuip copilului meu. Pentru ca mi se ridica palma sa dea , mi se deschide gura sa urle, mi se ingramadesc silabele sa muste, sa jigneasca, sa raneasca oamenii din jur. Pentru ca judec mai des decat cunosc si condamn mai des decat iert. Pentru ca fiecare zi din viata mea e o lupta cu partea mea rea din mine. Si castig in majoritatea cazurilor, dar as fi preferat sa nu dau lupta asta vreodata.

Acest post face parte din campania "Copii fara Etichete", desfasurata de Organizatia Salvati Copiii. 

Sursa articol