"E mult mai ușor să clădești un copil decât să repari un adult. Alege-ți cuvintele cu înțelepciune!"
Pentru că sunt convinsă că (exceptând patologia), orice părinte își dorește să-și vadă copilul fericit, chiar dacă nu găsește întotdeauna cele mai bune mijloace pentru a-și atinge scopul, o să vă fac o mărturisire: sunt una din cele mai "bune" dovezi că un copil responsabil nu e neapărat (aș zice de obicei, dar mă abțin să generalizez) un copil fericit.
Din punctul de vedere al majorității părinților, eu am fost copilul ideal: ascultător, cuminte, conștiincios, care nu încalcă nicio regulă. Ai mei spuneau și credeau despre mine că sunt "prea matură pentru vârsta mea". Eram, de fapt, doar un copil foarte trist, căutînd cu disperare să obțină aprobarea și aprecierea după care tînjea atât. Abia ca adult am înțeles că, în felul lor, ai mei erau mîndri de mine, dar s-au priceput atît de bine să NU îmi arate asta încît am ajuns un adult care a avut nevoie de psihoterapie ca să-și aducă stima de sine la un nivel cu care să poată trăi liniștit. N-aș vrea să vă imaginați că ai mei au făcut cine știe ce lucruri grave. Doar că, pentru un copil sensibil, e de ajuns să "treci cu vederea" ceea ce face bine (și ți se pare de la sine înțeles să facă bine), punctând constant pe ceea ce nu face atât de bine cât ți-ai dori, pentru a-i scădea stima de sine și auto-acceptarea. Vă pot spune din experiențele proprii și din ale altora că un om care nu se acceptă pe sine e un om nefericit, oricâte performanțe ar avea în orice domeniu.
Ce îmi aduc eu aminte din pregătirea mea pentru școală e un caiet pe care scriam semne grafice, pe mama țipând nemulțumită că "nu scriu frumos" și comparîndu-mă cu fetița unei vecine, care "uite ce frumos scrie". E una din amintirile care n-o să se șteargă niciodată, un exemplu pentru numeroasele situații în care mă străduiam " să fac bine", să fac pe plac, dar nimeni nu părea să-mi observe bunele intenții, ci numai faptul că rezultatul nu era cel așteptat de ei.
Frumos n-am ajuns să scriu niciodată, dar nu de asta am fost un copil, apoi adolescent și adult trist. Ci pentru că prin atitudinea lor, mereu centrată pe ce nu e bine și trebuie perfecționat la mine, ai mei mi-au transmis (fără să vrea și având cele mai bune intenții), convingerea că nu mă acceptă așa cum sunt și nu mă iubesc.
Iar convingerea asta, profund emoțională, e greu de schimbat, oricâte argumente raționale ai avea.
Am întâlnit de-a lungul timpului oameni cu abilități medii, care, mulțumită faptului că au beneficiat de un mediu în care li s-a spus constant cât sunt de minunați, au ajuns atât de convinși de acest lucru încât sunt fericiți și realizați. La fel cum am întâlnit persoane cu abilități extraordinare ( inteligente mult peste medie, creative) care, crescând într-un mediu în care n-au primit încurajările de care orice copil are nevoie, au ajuns să creadă despre sine că "nu sunt bune de nimic", să se comporte ca atare și să se rateze.
Lucrurile pe care le auzim despre noi in copilărie sunt cărămizile din care se constituie imaginea de sine. Și fără o temelie solidă, drumul către auto-realizare se complică dramatic.
Florentina Clapa
