Puţini suntem dintre aceia care le amintim copiilor noştri sau nouă înşine, că dincolo de numele şi agoniseala noastră, de notele din carnet şi admiraţia publică, există o substanţă morală şi spirituală, singura capabilă să dea „aromă şi gust” individului din noi. Am avut copii în clasă care au protestat vehement când am îndrăznit să spun că medaliile şi ambiţiile trebuie să rămână „pe coajă”.
Toţi copiii de mai sus sunt inteligenţi, capabili şi muncitori. Vor reuşi, probabil, cu toţii în viaţă. La fel de probabil este ca nici unul dintre ei să nu se simtă niciodată fericit, în sensul că va învăţa să se cunoască, să fie în contact cu sine însuşi, să îşi asculte sufletul, să se pună în slujba celorlalţi sau să reziste compromisurilor grave. Multor părinţi li se pare secundar să le vorbească despre lumea interioară, empatie, curaj, libertate, încredere. Investesc în ce se vede, în ce se poate lua la întrecere cu investiţia altor familii sau în ce pare să îi arunce cât mai sus pe scara socială: fie foarte multă carte, fie foarte multă aroganţă.
În fuga noastră disperată după soluţii de aşezare în viaţă, creştem copii de carton, unii cu capul mare şi inimi în derivă.
Excesul ăsta de coajă este rezultatul unor generaţii de adulţi care nu au învăţat să se găsească pe sine. Care încă locuiesc în clişeele reuşitei, în tiparele apreciative ale vecinilor, în frica de a nu fi în pas cu restul lumii.
Articolul complet aici
