Stilul autoritar
Părintele autoritar trebuie să dețină controlul asupra tuturor persoanelor și chestiunilor din viața copilului, chiar și a celor mai mărunte detalii ( ce culoare să aibă fularul, ce șosete poartă etc.).
E ușor de recunoscut după tonul poruncitor, frecvența cu care utilizează expresii de genul "pentru că așa spun eu", "faci așa cum spun eu, că eu știu mai bine".
Aplică frecvent pedepse aspre, uneori ilogice și disproporționat de severe față de faptele indezirabile ale copilului, pe care îl critică, îl umilește, îi vânează greșelile fără milă, pe care îl cicălește necontenit și față de care nu are niciodată răbdare. Nimic din tot ce face copilul nu e bun dacă nu e perfect.
Pentru un astfel de părinte, copilul este un etalon de măsurare a statusului social, a respectabilității sale.
Rareori părintele autoritar discută cu copilul, îi dă explicații (consideră că nu trebuie să se justifice în fața copilului), vine cu argumente logice. Și mai rar laudă succesul, apreciază efortul, încurajează și ridică moralul copilului în caz de eșec.
Un părinte autoritar stabilește nenumărate reguli, multe ad-hoc, pe care numai el le poate încălca dacă vrea- semn al puterii sale.
Copilul unui astfel de părinte este timorat, neîncrezător, are o părere proastă despre sine, comunică prost cu părintele, se ascunde de el, învață cum să-l păcălească. Este nehotărât, ia greu decizii, nu își asumă răspunderi. Nu se simte valorizat, înțeles, iubit și apreciat, nu poate fi relaxat în preajma părintelui. Spre adolescență, teama de părinte se va nuanța cu alte sentimente - ură, revoltă, neputință - generând un amestec de emoții negatine extrem de toxic. Unii copii pot deveni obraznici, se încăpățânează să nu facă ce li se cere. Alții pot continua să asculte, de frică, dar se vor simți tot mai străini și mai neînțeleși în propria familie, preferând tot mai mult compania prietenilor în mijlocul cărora se simt apreciați. Ca adulți, acești copii pot dezvolta o problemă față de orice formă de autoritate, pe care tind să nu o respecte, asociind-o cu un părinte abuziv, supranormativ.
Stilul permisiv, opus celul autoritar, născut adesea ca o reacție de revoltă a părintelui față de despotismul propriilor săi părinți. Un astfel de părinte nu impune copilului nicio regulă, nicio limită, crezând ca astfel copilul îl va iubi mai mult și își va dezvolta neîngrădit personalitatea, ba chiar că va învăța să conducă, sa devină lider!
Orice face copilul este acceptat, chiar și atunci când copilul ar fi putut lua o decizie mai buna.
Acest gen de părinte, cu toate ca își iubește mult copilul, răspunde într-o mică măsură nevoilor reale, în primul rând nevoii de a avea în preajmă un adult ferm și iubitor.
Copilul are libertatea de a-și impune părerile și deciziile, adesea fără să țină cont de sentimentele celor din jur, de ce este mai bine pentru toată lumea. Uneori, părintele încearcă să vină cu argumente și explicații, dar renunță ușor la ele în favoarea dorințelor copilului.
Copilul crește răsfățat și egoist, nepoliticos, obișnuit să primească, nu și să dea. Riscă să nu-și dezvolte abilitățile sociale, empatia, să nu învețe să-și gestioneze emoțiile. Riscul, pentru părintele permisiv, este de a-și scăpa din mână copilul, care nu mai ajunge să își dezvolte optim potențialul de care dispune.
Stilul neimplicat
Părintele este dezinteresat față de aproape tot ce face copilul, pe care îl lasă să ia decizii singur și să de descurce cum poate. Copilul nu e supravegheat, vine și pleacă de acasă când vrea, mănâncă ce își face singur sau ce găsește, e neîngrijit. La limită, acest stil educațional devine neglijarea copilului.
Stilul autoritar-echilibrat
Este o abordare plină de dragoste, grijă și respect pentru copil. Părintele impune anumite limite și reguli, pe care le respectă toți membrii familiei și care îl vor ajuta pe copil să învețe să se poarte adecvat în familie și societate.
Cerințele părintelui față de copil sunt întotdeauna rezonabile. Părintele este ferm, dar blând, discută și explică, acordă timp și atenție fiecărui copil, laudă și încurajează, apreciază succesul și eforturile, glumește, critică faptele, nu persoana ("te-ai purtat urat cu X" și nu "ești un copil rău").
Sancționează comportamentele și atitudinile indezirabile just și prompt, de cele mai multe ori lăsându-l pe copil să suporte consecințele naturale și logice ale faptelor sale. Copilul are dreptul să își exprime în mod civilizat opiniile, este încurajat să ia decizii și să-și asume responsabilități.
Chiar și atunci când este sancționat, se simte iubit de părinte, știe că a meritat sancțiunea, înțelege unde a greșit, învață cum să procedeze corect pe viitor.
Sancționează comportamentele și atitudinile indezirabile just și prompt, de cele mai multe ori lăsându-l pe copil să suporte consecințele naturale și logice ale faptelor sale. Copilul are dreptul să își exprime în mod civilizat opiniile, este încurajat să ia decizii și să-și asume responsabilități.
Chiar și atunci când este sancționat, se simte iubit de părinte, știe că a meritat sancțiunea, înțelege unde a greșit, învață cum să procedeze corect pe viitor.
Copilul învață să-și gestioneze emoțiile, să empatizeze, își dezvoltă capacitatea de adaptare și o bună conștiință de sine. În plus, va învăța cum să devină el însuși un părinte bun pentru copilul său.
Material preluat din cartea "Si tu poti fi Supernanny" de Irina Petrea, editura Trei
