twitter
rss

Copilul căruia îi este teamă de eșec este cel de la care părinții așteaptă întotdeauna superlative.
"Tu trebuie să fii primul, să fii cel mai bun, să faci mai bine decât toți ceilalți." Acești părinți își doresc să aibă un copil care să fie cel mai bun la mate, și la română, și la limbi străine, și la dansuri, și la muzică, și la chimie, și la serbare, să fie primul din clasa lui, din școala lui, ba chiar din orașul lui și, de ce nu, din toată România! În tot cazul, copilul lor trebuie să fie mai bun decât toți copiii rudelor, ai prietenilor și ai vecinilor.
...
Copiii trebuie învățați că valoarea lor nu rezidă numai în succesul lor (la școala, pe scenă, în competiții sportive), că ei sunt importanți pentru noi, ca părinți, pentru simplul fapt că sunt copiii noștri, că sunt valoroși pentru prietenii lor, că au multe alte calități decât cele care i-au făcut celebri, că viața are suișuri și coborâșuri. Putem să le arătăm cât ne bucură că și-au făcut un prieten, că au avut timp să meargă la un film, că au reușit să progreseze la o materie la care întâmpinau dificultăți, că au ajutat pe cineva, ca au reușit să se relaxeze în vacanță,  că au citit o carte importanță, că au mers la un concert la care își doreau de mult timp.
Putem să ne arătăm mulțumiți de locul doi la o olimpiada școlară, că au participat la o competiție sportivă, chiar dacă nu au urcat pe podium. 
Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu încurajez mediocritatea, însă obsesia succesului cu orice preț nu este sănătoasă și nu face din copiii noștri oameni.
Competiția crîncenă poate dezumaniza un copil,  făcându-l să fie veșnic nemulțumit de el, orice ar face. Copiii au nevoie să îi ajutăm să înțeleagă cât de importante sunt relațiile dintre oameni, familia, prietenii, dragostea, generozitatea, compasiunea. Altfel, devin niște egoiști care nu se vor mai căsători ca să nu-și pericliteze cariera profesională (și să nu sufere din dragoste), care își vor lăsa copiii în grija dădacelor ca să facă mai mulți bani cu care să-și permită mașini, case și vacanțe mai scumpe și, desigur, o bonă și o școală mai bune pentru copil, care mai degrabă vor divorța decât să refuze o promovare la locul de muncă, care vor ajunge să se prăbușească morți de epuizare decât să admită că nu mai pot. Evident, întotdeauna vor găsi suficiente explicații "plauzibile", însă explicația reală este una singură: "TREBUIE să reușesc, altfel sunt un NIMENI, un RATAT, care îi dezamăgește pe cei care l-au investit cu încredere.

Adesea, asemenea oameni ajung la depresii și la suicid.

Irina Petrea


....

Momentul meu preferat din spectacolul Găștii  Zurli de astăzi a fost când Mirela Retegan i-a invitat pe părinți să-și promită că le vor da în fiecare seara pupicul de noapte bună copiilor și să le spună: "EȘTI AȘA CUM MI-AM DORIT".
Nu cred că există declarație de dragoste mai frumoasă pe care să o poată face un părinte copilului său.
Flori Clapa

"Îmi este milă de dascălii care luptă pentru onoarea pierdută a meseriei lor. Profesoratul nu este un rol de strălucire scenică, ci una de servitor social, de modest partener în destinele copiilor lui. Nu este nevoie ca societatea să le restituie respectul cuvenit – asta e o lozincă. Ce înalță și onorează un dascăl este exact umbra în care știe să se așeze, doza de umilință și simplitate pe care și le asumă.
De aici vine puterea de a-i inspira și ajuta pe alții, nu din gălăgia propriilor titluri și zornăiala impresionantă a așa-zișilor ani de experiență. Un dascăl care nu își cunoaște locul va stinge spiritul în copiii lui: își va revărsa pretențiile și stridența personalității lui peste visele, ambițiile și vocea fiecărui copil. De fapt, nici nu le va lăsa să se nască.
(...)


Lauda se face pe efort; orice răspuns trebuie validat, recunoscut și construit. Nota 10 nu există, ci doar imaginea succesului, așa cum o concepem împreună și către care ne îndreptăm, cuantificându-ne uneori, efortul. Nota nu este nici motivație, nici constrângere. Este un accesoriu la tot echipamentul care ne ajută să ne cățărăm pe munte. Un fel de busolă, nu singura, și, în niciun caz suficientă să ne judecăm copiii. (...)


Un copil poate să învețe bine dar să nu fie deloc bine pe dinăuntru."


Oana Moraru

Să-i arătăm copilului cât mai des afecțiune, atenție și apreciere, prin gesturi și cuvinte, fără să ne fie teamă că suntem ridicoli sau că își va lua nasul la purtare din acest motiv, Nu oferiți, insă, gesturi și cuvinte de afecțiune imediat după ce copilul s-a purtat urât, deoarece se va simți recompensat pentru fapta sa indezirabilă și o va repeta.

Să fim un exemplu bun pentru copilul nostru.
Copilul învață mult prin observație și imitație, iar părinții sunt primele și cele mai importante modele din viața sa. Dacă noi ne stăpânim furia, și el va învăța cum să se stăpânească, dacă noi vorbim urât, la fel va face și el. Să nu ne transformăm în lupi moraliști, ci să facem noi inșine tot ceea ce solicităm și așteptăm de la copilul nostru.

Să fim consecvenți, blânzi, fermi și previzibili
Copilul are nevoie să știe la ce să se aștepte din partea voastră, care sunt regulile casei. Are nevoie de părinți care știu ce vor de la el, blânzi și siguri pe ei, care nu-și schimbă din mers opiniile, regulile, așteptările. Ambii părinți trebuie să aibă aceleași cerințe și așteptări din partea copilului si să-i aplice aceleași reguli și tehnici disciplinare. Altfel, se naște confuzie.

Să nu pedepsim copilul direct proporțional cu enervarea pe care ne-a provocat-o, ci cu gravitatea faptei / atitudinii/ comportamentului său. Nu pedepsiți aceeași faptă de două ori. (ex. inițial îi spui ca nu are voie la tv in seara respectiva pentru că nu și-a scris temele pentru a doua zi și în week-end îi spui că nu-l mai iei in oraș tot pentru că nu și-a scris temele in ziua de miercuri.

Să ne străduim să fim o companie plăcută pentru copil


Material preluat din cartea "Si tu poti fi Supernanny"  de Irina Petrea, editura Trei

Stilul autoritar

Părintele autoritar trebuie să dețină controlul asupra tuturor persoanelor și chestiunilor din viața copilului, chiar și a celor mai mărunte detalii ( ce culoare să aibă fularul, ce șosete poartă etc.).

E ușor de recunoscut după tonul poruncitor, frecvența cu care utilizează expresii de genul "pentru că așa spun eu", "faci așa cum spun eu, că eu știu mai bine".

Aplică frecvent pedepse aspre, uneori ilogice și disproporționat de severe față de faptele indezirabile ale copilului, pe care îl critică, îl umilește, îi vânează greșelile fără milă, pe care îl cicălește necontenit și față de care nu are niciodată răbdare. Nimic din tot ce face copilul nu e bun dacă nu e perfect. 

Pentru un astfel de părinte, copilul este un etalon de măsurare a statusului social, a respectabilității sale.

Rareori părintele autoritar discută cu copilul, îi dă explicații (consideră că nu trebuie să se justifice în fața copilului), vine cu argumente logice. Și mai rar laudă succesul, apreciază efortul, încurajează și ridică moralul copilului în caz de eșec.

Un părinte autoritar stabilește nenumărate reguli, multe ad-hoc, pe care numai el le poate încălca dacă vrea-  semn al puterii sale.

Copilul unui astfel de părinte este timorat, neîncrezător, are o părere proastă despre sine, comunică prost cu părintele, se ascunde de el, învață cum să-l păcălească. Este nehotărât, ia greu decizii, nu își asumă răspunderi. Nu se simte valorizat, înțeles, iubit și apreciat, nu poate fi relaxat în preajma părintelui. Spre adolescență, teama de părinte se va nuanța cu alte sentimente - ură, revoltă, neputință - generând un amestec de emoții negatine extrem de toxic. Unii copii pot deveni obraznici, se încăpățânează să nu facă ce li se cere. Alții pot continua să asculte, de frică, dar se vor simți tot mai străini și mai neînțeleși în propria familie, preferând tot mai mult compania prietenilor în mijlocul cărora se simt apreciați. Ca adulți, acești copii pot dezvolta o problemă față de orice formă de autoritate, pe care tind să nu o respecte, asociind-o cu un părinte abuziv, supranormativ.


Stilul permisiv, opus celul autoritar, născut adesea ca o reacție de revoltă a părintelui față de despotismul propriilor săi părinți. Un astfel de părinte nu impune copilului nicio regulă, nicio limită, crezând ca astfel copilul îl va iubi mai mult și își va dezvolta neîngrădit personalitatea, ba chiar că va învăța să conducă, sa devină lider! 

Orice face copilul este acceptat, chiar și atunci când copilul ar fi putut lua o decizie mai buna.

Acest gen de părinte, cu toate ca își iubește mult copilul, răspunde într-o  mică măsură nevoilor reale, în primul rând nevoii de a avea în preajmă un adult ferm și iubitor.

Copilul are libertatea de a-și impune părerile și deciziile, adesea fără să țină cont de sentimentele celor din jur, de ce este mai bine pentru toată lumea. Uneori, părintele încearcă să vină cu argumente și explicații, dar renunță ușor la ele în favoarea dorințelor copilului.

Copilul crește răsfățat și egoist, nepoliticos, obișnuit să primească, nu și să dea. Riscă să nu-și dezvolte abilitățile sociale, empatia, să nu învețe să-și gestioneze emoțiile. Riscul, pentru părintele permisiv, este de a-și scăpa din mână copilul, care nu mai ajunge să își dezvolte optim potențialul de care dispune.

Stilul neimplicat

Părintele este dezinteresat față de aproape tot ce face copilul, pe care îl lasă să ia decizii singur și să de descurce cum poate. Copilul nu e supravegheat, vine și pleacă de acasă când vrea, mănâncă ce își face singur sau ce găsește, e neîngrijit. La limită, acest stil educațional devine neglijarea copilului.

Stilul autoritar-echilibrat

Este o abordare plină de dragoste, grijă și respect pentru copil. Părintele impune anumite limite și reguli, pe care le respectă toți membrii familiei și care îl vor ajuta pe copil să învețe să se poarte adecvat în familie și societate.

Cerințele părintelui față de copil sunt întotdeauna rezonabile. Părintele este ferm, dar blând, discută și explică, acordă timp și atenție fiecărui copil, laudă și încurajează, apreciază succesul și eforturile, glumește, critică faptele, nu persoana ("te-ai purtat urat cu X" și nu "ești un copil rău").

Sancționează comportamentele și atitudinile indezirabile just și prompt, de cele mai multe ori lăsându-l pe copil să suporte consecințele naturale și logice ale faptelor sale. Copilul are dreptul să își exprime în mod civilizat opiniile, este încurajat să ia decizii și să-și asume responsabilități.

Chiar și atunci când este sancționat, se simte iubit de părinte, știe că a meritat sancțiunea, înțelege unde a greșit, învață cum să procedeze corect pe viitor.

Copilul învață să-și gestioneze emoțiile, să empatizeze, își dezvoltă capacitatea de adaptare și o bună conștiință de sine. În plus, va învăța cum să devină el însuși un părinte bun pentru copilul său.

Material preluat din cartea "Si tu poti fi Supernanny"  de Irina Petrea, editura Trei





Cine poate calcula cât din ceea ce reprezintă un copil, în toată complexitatea lui de om în devenire, poate fi reflectat de media dintre nota la proba de limba română şi cea la proba de matematică?

Fiecare părinte are privilegiul şi datoria să îşi vadă copilul aşa cum nimeni nu îl mai poate vedea, să sesizeze acele subtilităţi ale personalităţii lui aşa cum nimeni nu o mai poate face pe această lume. Să îi descopere calităţile aşa cum nu mai este nimeni în stare, să îi ştie slăbiciunile ascunse de ochii multora. Doar în acest fel îl poate ajuta să înveţe cum să nu se lase zdrobit de eşecuri şi să nu se lase îmbătat de victorii.

Articolul complet aici

Puţini suntem dintre aceia care le amintim copiilor noştri sau nouă înşine, că dincolo de numele şi agoniseala noastră, de notele din carnet şi admiraţia publică, există o substanţă morală şi spirituală, singura capabilă să dea „aromă şi gust” individului din noi. Am avut copii în clasă care au protestat vehement când am îndrăznit să spun că medaliile şi ambiţiile trebuie să rămână „pe coajă”. 

Toţi copiii de mai sus sunt inteligenţi, capabili şi muncitori. Vor reuşi, probabil, cu toţii în viaţă. La fel de probabil este ca nici unul dintre ei să nu se simtă niciodată fericit, în sensul că va învăţa să se cunoască, să fie în contact cu sine însuşi, să îşi asculte sufletul, să se pună în slujba celorlalţi sau să reziste compromisurilor grave. Multor părinţi li se pare secundar să le vorbească despre lumea interioară, empatie, curaj, libertate, încredere. Investesc în ce se vede, în ce se poate lua la întrecere cu investiţia altor familii sau în ce pare să îi arunce cât mai sus pe scara socială: fie foarte multă carte, fie foarte multă aroganţă.
În fuga noastră disperată după soluţii de aşezare în viaţă, creştem copii de carton, unii cu capul mare şi inimi în derivă.
Excesul ăsta de coajă este rezultatul unor generaţii de adulţi care nu au învăţat să se găsească pe sine. Care încă locuiesc în clişeele reuşitei, în tiparele apreciative ale vecinilor, în frica de a nu fi în pas cu restul lumii.
Articolul complet aici

Întrebarea la care părinţii trebuie să-şi răspundă este dacă îşi doresc un copil perfect sau un copil fericit.


Nevoia de autenticitate este extrem de importantă pentru cultivarea unui sine sănătos şi echilibrat. O familie în care copilul trebuie să renunţe la sine pentru a le face pe plac părinţilor este un context toxic de viaţă.

Perfecţionismul este „boala secolului”,  iar pentru părintele care cade în această capcană experienţa poate fi foarte dureroasă. Suferinţa este însă mult mai mare pentru copilul care ajunge să se compare sistematic cu toţi semenii lui. „Am întâlnit mulţi copii, în special şcolari, care nu pot tolera un răspuns negativ sau care înainte de o evaluare nu pot să doarmă întreaga noapte. Iar asta se întâmplă deoarece anxietatea este foarte mare, ei considerând că dacă «prestaţia» nu a fost perfectă «viaţa nu mai are sens». Iar o astfel de atitudine de viaţă nu duce la nimic sănatos, doar la suferinţă“, exemplifică Gyorgy. Pentru a creşte sănătos şi a-şi atinge adevăratul potenţial, copilul are nevoie să fie acceptat cu plusurile şi minusurile sale. Ca psihoterapeut de familie, Gyorgy Gaspar a observat că cel mai greu le este părinţilor să facă diferenţa între ei şi copiii lor, să accepte aceste diferenţe, să fie curioşi faţă de persoana copilului şi să nu-i pedepsească dacă văd, simt şi gândesc în felul său. „Foarte mulţi dintre adolescenţii cu care lucrez nu se simt «acasă» în propriul corp, şi asta nu doar schimbărilor specifice vârstei, ci pentru că au învăţat că dacă nu sunt «perfecţi» nu sunt demni de iubire“, spune psihoterapeutul. 



Citeste mai mult: adev.ro/npf3fn

Cum să ne motivăm copilul să învețe:

Dacă opiniile tale despre învățătură se rezumă la n-are importanță câtă carte știi, ci câți bani știi să faci...

Dacă ești de părere că prea multă carte te prostește...

Dacă râzi a nu mai spune! când școlarul tău îți explică ceva cu toată seriozitatea, bazat pe cele învățate la școală, studii și observații proprii, ori dacă i-o tai scurt cu un taci, măi, de când învață oul pe găină...

Dacă nu discuți cu copilul tău despre școală, despre ce îi place lui acolo, despre colegii, notele, eforturile, temerile, problemele și satisfacțiile sale...

Dacă te arăți lipsit de respect față de învățătorul, dirigintele și profesorii lui și vorbești urât la adresa lor...

...să nu te aștepți ca școlarul tău să aibă o atitudine favorabilă față de școală, nici rezultate bune la învățătură, ci probleme.

Beneficiile participării active la ore

Participarea la activitățile de la clasă îl ajută pe elev:
 - să fie mai atent la explicațiile profesorului și să le înțeleagă mai bine.
 - să își exprime opiniile, să contribuie la desfășurarea discuțiilor.
 - să îndeplinească sarcinile din clasă
 - să formuleze întrebări și să răspundă la întrebări
 - să solicite ajutor
 - să valorifice optim timpul petrecut l școală.

Consecințele unei slabe participări la ore:

 - performanțe școlare scăzute, reflectate în note și calificative slabe.
 - probleme la efectuarea temelor pentru acasă
 - probleme disciplinare (copilul distrage atenția colegilor, întrerupe lecția, se ceartă cu profesorii).

De cele mai multe ori, un elev care nu este activ la ore, are un interes scăzut pentru școală și, cel mai adesea, dacă nu beneficiază de eforturile conjugate ale familiei și cadrelor didactice, o va abandona curând.

Întrebări pe care părinții le pot adresa cadrelor didactice:

E copilul meu atent la explicații?

Participă la discuțiile de la clasă?

Își îndeplinește sarcinile de lucru individual la ora?

Ridică mâna pentru a răspunde la întrebările pe care le adresați clasei?

Dacă îi cereți să răspundă, cât de des se întâmplă să răspundă corect?

Vă pune întrebări legate de materia predată?

Vă cere explicații și îndrumări suplimentare la lucrul individual?

Cât de des deranjează ora? Cum? Singur? Împreună cu altcineva?

Este atent la răspunsurile colegilor? Se întâmplă să corecteze răspunsurile incorecte sau incomplete?

Irina Petrea


DRAGĂ MOȘULE DE CRĂCIUN,

TE ROG SĂ ÎMI ADUCI UN BEBELUȘ CICIOBELO, CU MEDICAMENTE ȘI UN STILOU CU PENIȚĂ. EU NU AM MAI FĂCUT LUCRURILE INTERZISE DE PE FRIGIDER.
LUCRURI INTERZISE= GRAVE
 - SĂ LOVEȘTI/ ÎMPINGI/ PIȘTI PROFESORII SAU COPIII (NU AM FOST LA ȘCOALĂ. CĂ E VACANȚĂ)
 - SĂ ȚIPI TARE (AM ȚIPAT ÎNCETIȘOR)
 - SĂ DAI CU PALMA / PUMNUL ÎN MASĂ (AZI MI-A DAT MAMA SUPĂ CU TĂIEȚEI)
 - SĂ IEȘI DIN CURTEA ȘCOLII PE STRADĂ (NU AM FOST LA ȘCOALĂ. CĂ E VACANȚĂ)
 - SĂ SPUI CUVINTE URÂTE CARE LE SUPĂRĂ PE MARIA ȘI PE MAMA
 - SĂ TE ARUNCI PE JOS
NU AM FĂCUT NICI LUCRURI RELE, PENTRU CARE EȘTI PEDEPSIT, SAȘA!
 - SĂ TE PLIMBI PRIN CLASĂ ÎN ORĂ (NU AM FOST LA ȘCOALĂ. CĂ E VACANȚĂ)
- SĂ TE SMIORCĂI (DOAR DE TREI ORI
- SĂ NU ÎȚI REALIZEZI SARCINILE (NU AM FOST LA ȘCOALĂ. CĂ E VACANȚĂ)
 - SĂ NU FII ATENT
 - SĂ FOȘNEȘTI HÂRTIA ÎN ORĂ
 - SĂ TE CERȚI SAU SĂ TE RĂSTEȘTI
 - SĂ ÎI SPUI LA DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE CEA NOUA CÂND INTRI ÎN CLASĂ: EU NU TE-AM MAI VĂZUT PE TINE ȘI NICI NU VREAU SĂ TE MAI VĂD NICIODATĂ! (NU AM FOST LA ȘCOALĂ. CĂ E VACANȚĂ)
 - SĂ STAI CU CAPUL PE MASĂ (AM STAT MAI MULT ÎN PAT ȘI AM VAZUT CĂ PUȚA MEA S-A FĂCUT CA UN TURN DE FABRICĂ)
PEDEAPSĂ PENTRU LUCRURI RELE PENTRU CARE EȘTI PEDEPSIT, SAȘA: O SĂPTĂMÂNĂ FĂRĂ CALCULATOR.
AȘ VREA SĂ NU EGZIȘTI, CA SĂ NU SCRIU O SCRISOARE LUNGĂ.
                                                              CU DRAG, 
                                                                        SAȘA


Dragă Moș Crăciun,

Întotdeauna eu sunt cea ce o dezamăgește pe mama. Întotdeauna eu sunt o ratată. Mama mea crede despre mine că sunt o ratată care o să lucreze la Urbana. Nu-s bună de nimic. Sunt proastă. Că dramatizez. Sunt un eșec sentimental. Nu o să reușesc să fac ceva bun in viață. Atunci când plang, am un nas de furnicar. Mama își bate joc de mine pentru că sunt mincinoasă și superficială. Întotdeauna urlă la mine și exagerează în ultimul hal. De când se trezește și până se culcă, mama mea crede că eu o urăsc, pentru că mi-a făcut un frate autist. Eu am grijă de fratele meu și îl iubesc, ca e deștept. Deși mă enervează. Dar mama mea îmi reproșează tot timpul alte lucruri. Mama mea îl iubește mai mult pe Sașa. El vrea să mori. Mama mea nu poate să simtă ce simt eu
Anul ăsta vreau să îmi aduci autism.
Cu drag, 
Aria - 6 ani

(Ana Dragu - Maini cuminti)

Un articol despre cum îi putem ajuta pe frații copiilor cu nevoi speciale puteti citi aici .